Tolãnit in iarba

Cetãti transilvane

Primãvarã ... iarã!

Tãrâmuri de gheatã

Chiar pe timp de iarna, la Bâlea Lac se ajunge destul de usor. Cum vii dinspre Brasov, treci de orasul Fãgãras si dupã vreo 30km faci stânga spre Cârtisoara celebrului Badea Cârtan. Imediat dupa sat incepe Transfãgãrãsanul. Soseaua serpuieste prin padure pânã la Bâlea Cascadã, loc de unde telecabina te duce pânã în Cãldarea Bâlii, la 2080m altitudine.
Ajuns aici esti coplesit de mãretia albului ce scânteiazã oriunde în jurul tãu. Lacul înghetat, troienele de zãpadã, crestele impresionante, linistea ce te'nconjoarã. Inchizi ochii si, cu toti porii deschisi, te lasi absorbit de peisaj.
La început nici nu bãnui ca ai putea gãsi si altã culoare într-atâta alb. Dar, ca peste tot în viatã, negrul îsi are si el partea sa si în acest mic colt de lume. Nu departe, dacã tii poteca ce duce la cabanã, gãsesti intrarea în tunelul blocat de nãmetii mari de zãpadã. Acompaniat de suieratul sinistru al vântului te strecori printre troiene si, mai mult târâs decãt pe propriile picioare, intri cu greu pe usita metalicã ce permite accesul pe timp de iarnã în tunel. O altã lume isi deschide portile. De aici în colo doar o beznã adâncã ... si un incredibil subiect fotografic.
Soseaua se asterne curatã la picioarele tale iar lumina lanternei nu-ti aratã decât betoane si asfaltul negru, frumos liniat. Nimic nu pare a prevesti frumusetile pe care le vei întâlni rãsãrite din loc în loc. Apa si-a fãcut loc în tunel creând coloane si stalactite uriase. Beton si gheatã adunate la un loc, o arhitecturã inedita a secolului XXI, flori de gheatã sãdite aici în amintirea celor care, cu sacrificiul lor, au construit acest Transfãgãrãsan.

Portret de familie

Piatra Verde a Slanicului

Mi-am intors de multe ori privirile spre muntele ce domina peisajul Slanicului. Spartura din varf ma atragea si ma respingea deopotriva. Cautam altceva! Stiam ca in micul oras prahovean cristalul de sare aduce plusul de pitoresc in peisaj. Stiam muntele de sare, stiam Grota Miresii, stiam povestea de iubire care devenise legenda acestor locuri, stiam lacurile sarate, stiam vechea mina cu subteranele ei cu iz de catedrala gotica.
De fiecare data cand poposeam in Slanic gustam cate putin din aceste delicatese, fara sa stiu ca muntele din fundul vaii poate ascunde altceva decat o biata cariera de piatra.















De asta data sunt hotarat sa merg mai departe! Acest munte trebuie sa-si desfaca taina odata si-odata!
Urc pieptis spre taietura din munte printre sirurile de case ce stau de-o parte si de alta a drumului. Din spatele gardurilor, cand si cand, priviri curioase imi insotesc pasul cadentat. Bretele rucsacului incep parca sa-mi apese tot mai mult pe umeri.
Las in urma ultimele gospodarii si peisajul se deschide lasandu-mi privirea sa zburde. Dealuri brazdate de vai adanci, prabusiri, rape si terenuri framantate, cate un pâlc de ciulini, livezi cu pruni, orasul din vale , casele cu acoperisuri rosietice, turla bisericii, pomii înfloriti din curtile oamenilor, peticele de padure, potecile ce se-ntretaie alcatuind desene enigmatice pe dealul din fata mea, stancile mai mari sau mai mici azvarlite ici si colo.




























Fiecare din acestea se merita a deveni subiectul unui fotoreportaj, astazi insã ... privirea-mi ramane atintitã spre vârful dealului. În fata mea, tot mai aproape, spãrtura ce se cheamã Piatra Verde, destinatia mea finala, studioul meu fotografic de astazi.















Vremea tine cu mine. Ceva mai devreme, o scurta ploaie ca de vara a mai inviorat peisajul. Acum soarele straluceste din plin si doar cativa norisori fotogenici au mai ramas presarati pe albastrul cerului.
Parasesc soseaua si pasesc spre baza sparturii. Terase succesive intesate de bolovani cazuti din munte, pietre sparte si doar cativa scaieti ramasi de asta toamna. Nici tipenie de om in aceasta salbaticie! Din când în când numai zgomotul motorului vreunei Dacii urcând anevoie pe curbele strâmte mai sparge linistea din jur.
Întregul peisaj pare nemiscat de când lumea. Am citit undeva cã muntele acesta s-a format acum 16 milioane de ani. Cenusã vulcanicã sedimentatã si acum rocile acestea cu verdele lor interesant. Ating încet piatra sfãrâmicioasã smulsã din adâncurile pãmântului. Firele de nisip mi se lipesc de degete si o secunda dupa sunt împrastiate de adierea usoara a vantului.














Ploaia ce tocmai a trecut a picurat un pic de primavara si acestei roci bãtrâne. Verdele ei a înviat parca, dandu-i o haina de sarbatoare. Asa intampinare mai zic si eu! Si acum ... sunt gata!
Ma catãr pe grohotis, alerg de la o terasa la alta, caut din priviri frântura care sa-mi aduca cat mai mult din ineditul acestor locuri: linistea, uitarea in timp, trecutul plin de zbucium.

































Timpul se scurge pe nesimtite si cautarile mele au data roade. Crâmpeie mici din frumusetea acestui munte stau desenate acum in interiorul aparatului meu fotografic. Dau bucuria mea tuturora!...

Escaladã pe gheatã Cupa Mondialã - Busteni 2006

De ceva sãptãmâni lumea alpinã românã a luat foc. Paginile forumurilor, cãsutele de e-mail, listele de discutii abundã de mesaje: Etapã a Campionatului Mondial de Escaladã pe Gheatã la Busteni.
Peste 80 de sportivi din întreaga lume se adunã la Busteni pentru un eveniment cum nici cã s-a mai aflat în spatiul românesc. Si cum în ceea ce priveste sporturile de iarnã nu ne-am facut remarcati cine-stie pânã acum, iatã cã alpinismul românesc vine si dã primul semn: structurã artificialã înaltã de 20m si acoperitã cu gheata! Voluntari, organizatori, autoritãti locale, sponsori, toti se luptã ca în ziua Z totul sã fie perfect pentru spectaculoasa competitie. Iatã un eveniment care nu trebuie ratat!
Oameni de munte, alpinisti încercati, sportivi de elitã, caractere puternice ce trebuie înregistrate pe peliculã în efortul lor. Si în plus trebuie sa vad si eu ce e cu structura asta de gheata!
Asa ca weekend-ul acesta mi-am ales destinatia explorarii mele fotografice.












































































































































































































Las solitudinea peisajelor pentru batalia cu reporterii si ziaristii competitiilor sportive.
Sã vedem cum e cu acreditarea pentru presa! Nu vreau sa am surprize! Trebuie sa mã pun in temã ce si cum... dar din câte stiu eu, sporturile astea nu sunt prea cãutate de cei din presã. Nu sunt subiecte demne de jurnalele de stiri! Lucru extrem de ciudat, cãci, cum e posibil ca pasiunea existentã la acesti oameni sã nu nascã un dram de interes în rândul publicului larg? Cei adunati în jurul acestui eveniment, evenimentul în sine meritã mai mult!















Trebuie sã fiu acolo sã aduc în prim-plan frânturi din ansamblul ce formeazã minunata structura a fiintei umane: încordare, dorintã, ambitie, efort, grijã, nemultumire, asteptare, emotii, reusitã, fericire, panicã....




















Îmi pregãtesc zoom-ul cel mai mare. 80 - 200 nu e deajuns, dar am noroc cãci pe digital face 300mm. Un dublor era bun aici, dar sper sã stau suficient de aproape ca focala de 300mm sã-mi permitã sã-mi izolez subiectele, sã ma joc cu prim-planuri, sã culeg gestica si mimica sportivilor, publicului, organizatorilor. Cu putin soare voi avea noroc de timpi scurti de expunere, contraste, culori ... si nici nu-mi va îngheta prea tare degetul pe declansator. Trebuie sã ma pregãtesc bine. Baterii de rezervã la aparat, mãnusi, sosete groase si un blindaj antifrig, cãci nu-i usor sã stai locului ziua întreagã..
80-200/f2.8 va fi calul de bãtaie al zilei! Mi-a placut tot timpul sã-l utilizez la portrete. Focus rapid, decupaje, planuri amestecate sau clar individualizate... o plajã largã de utilizãri pentru cele mai diverse gusturi.




































Iatã ca a venit si ziua când asteptarea mea se transforma în realitate! Sub abrupturile Caraimanului, structura de gheatã conceputa de cei de la Clubul Alpin Roman se înaltã impunãtoare la baza noii pârtii Calinderu. Marele eveniment a început!
Mã apropii încet de grupul de spectatori ce urmãresc cu sufletul la gura evolutia sportivilor. Sus pe panou, cu crampoanele înfipte într-un fel de turture si agatat într-o pozitie imposibilã, un sportiv sfideazã legile gravitatiei. Se miscã încet, studiind cu grijã fiecare centimetru din jurul sau. Asteaptã, încearcã, mãsoarã, cumpãneste, face un salt si, la o fractiune de secundã dupã, pioletii muscã adânc din peretele de gheatã. Rãmâne atârnat în altã pozitie, la fel de imposibilã. Un usor murmur strãbate multimea. A mai înaintat un pic!
















Intru timid în arenã, pregãtit sa înregistrez ceva din tot spectacolul ce se desfasoarã în fata mea. Încet-încet mã las cuprins de emotii.















Cuvintele se învolbureazã în mintea mea si mai apoi îsi pierd rostul. Stiu ca de aici încolo începe fotografia! Las obiectivul sa vadã, las mintea sã aleagã, las ochiul sã alerge fericit decupând ici si colo secvente, culegând idei, trãiri, sentimente. Caut lumina din ochii sportivilor, anticipez momentele lor de glorie sau de cadere. M-am prins în horã! Cu mintea, cu trupul, cu obiectivul aparatului foto.
Nu mai prididesc! Numai un sfert de orã a trecut si primul card este cam gata. Îl bag la descarcat în X-Drive si înhat în grabã cardul de rezervã. Nu trebuie sã pierd nimic. Fiecare clipã aduce altceva!















Îmi place exemplul pe care-l oferã, efortul lor, dorinta lor de reusitã. Sunt momente unice, cãci în rest... suntem oameni obisnuiti. Dar aceste momente magice trebuie pãstrate cumva în memorie si, când si când, aduse în fata semenilor. Fiecare dintre noi va sti ce sã culeagã din fiecare fotografie. Fiecare va gãsi un ceva care sã-i umple locsorul rãmas gol înlãuntrul sau.