În camerã nu e tocmai cald. Soba s-a rãcit de mult si ceilalti abia dacã se ghicesc sub plãpumile grele. Ici-colo câte-o mânã, câte-un ciuf... Îi las sã doarmã! Ploaia de ieri ne-a pãtruns pânã la oase si degeaba am încercat sã recuperãm cu tuicã fiartã. Nici hainele, atârnate acum pe scaune în jurul sobei, nu s-au zvântat încã. Mirosul de reavãn mai persistã în camerã.
Mã îmbrac în liniste, sã nu trezesc poporul, si o zbughesc la plimbarea de dimineatã. Ieri când am venit, nu am înteles nimic. Ploaia ne biciuia din toate pãrtile si nu-mi mai ardea de nimic. Dar acum, cu ceata asta si înghetul de azi-noapte dealurile astea trebuie sã fie mai interesante. Vorba ‘ceea... fotograful bun se cunoaste pe vreme rea!
Deschid usa. Scârtâitul ei este urmat de un bombãnit ce vine parcã din patul de lângã sobã. Apuc rucsacul într-o mânã, betele de ski într-alta si .... p-aici ‘tie drumul! Mã voi întoarce mai încolo, spre prânz...
Iarba din fata casei e acoperitã de chiciurã si pãmântu-i încã înghetat. Cu toatã ploaia de ieri, ceva zãpada tot a mai rãmas! Mã opresc pe trepte si îmi verific echipamentul. Trepied am, în rucsac aparatele, lentilele, filtrele le-am pus, bateria de rezervã, X-Drive-ul este.... OK. Îmi strâng bine sireturile la bocanci, mânusi în mâini, bentita sa nu-mi înghete urechile si apuc poteca ce porneste spre culmea dealului.
Mã uit în spate la casa adormitã. Nu o sã se întâmple nimic interesant în lipsa mea. Trezirea, coada la baie, micul dejun prelungit, cele câteva povestiri picante haioase de la petrecerea din ajun si ... cãnile cu lapte fiert si cozonac. Hmmm.... ce-ar mai fi mers un lapte cald acum. Dar... mã voi înfrupta din aste bunãtati la întoarcere cu sigurantã!
Ceata mã învãluie încã, asa cã nu cred sã am sansa vre-unui peisaj mai acãtãrii. Cercetez cu privirea de-o parte si de alta a potecii în speranta gãsirii unui oarecare subiect. Zãpada topitã în mare parte de ploaie a lãsat loc peticelor de iarbã uscatã. Aspectul pãtat-murdar mai este îmbunãtãtit doar de chiciura ce s-a asezat din abundentã.
Urc prima pantã si, dupã nici zece minute de “cãutãri”, un ciuline plin de chiciurã îmi atrage atentia. Poate deveni un subiect. Într-un unghi bun, cu odaia din spate învãluitã-n ceatã ... poate iese ceva. Las rucsacul jos, scot digitalul si încerc diverse cadrãri... Lumina asta! Ce de griuri... Ciulinele asta-i prea mic. E el fotogenic oarecum, dar ... ceva nu se leagã. Sã fie prea de dimineatã? Mai încerc din alt unghi si tot degeaba. Nu sunt multumit, dar nu-i nimic, e doar prima încercare. Degetele mi-au înghetat deja asa cã încep sã strâng echipamentul. Ciulinele ãsta poate sã mai astepte!
Mã întorc, dau sã plec si gardul din spate pare sã fie mai interesant asa plin de promoroacã. Doi pari avântati spre cerul plumburiu, ceva brazi mai în spate pierduti în ceatã, iarba uscatã acoperitã cu chiciurã...
Un mic detaliu cu sârma ghimpatã...
si ... mânusile în mâini, aparatul la loc în rucsac si gata deocamdatã în locul acesta. Nu am fãcut nici 300 m de la casa si sunt în acelasi loc de mai bine de jumãtate de orã. Mãcar pe dealul de vis-a-vis sã ajung . Poate dã si un pic de soare pânã atunci. Cu chiciura asta în bãtaia soarelui ... si ceva norisori albi, hmmm ... hai la drum!
Urme nu sunt pe nicãieri dar o potecã firavã se distinge totusi pe dealul din fatã. Vãd eu cum ajung în vale si de acolo pe potecã pâna sus.
Privirea-mi joacã de colo-colo, aleargã peste dealuri, prin crâmpeiele de pãdure, sare garduri, cautã poteci, locuri, urme de sãlbãticiuni... Aerul diminetii îmi umple sufletul de bunã dispozitie. Sunt departe de aglomeratia din Bucuresti, de stresul zilnic, de problemele mãrunte ce-mi mãnâncã nervii zi de zi. Calc apãsat si zãpada cedeazã sub greutatea pasului meu. Trec mai departe si în spate rãmâne doar o urmã necunoscutã ce se va pierde la prima ninsoare, la prima ploaie sau pur si simplu timpul o va strege. dar cândva sigur mã voi bucura de trecerea mea pe aici. Cândva, încadratã de o ramã simplã , o fotografie din aste locuri va atârna pe peretii camerei mele. Si uite asa, cei care dorm acum la cabanã vor simtii si ei bucuria ce existã acum în sufletul meu.
Trebuie sã mã grãbesc. Peste deal ceata a fãcut loc deja razelor soarelui iar spre munte zãresc pãdurea îmbrãcatã în mantie albã. Trebuie sã prind ceva din toate acestea asa cã apuc poteca mã poartã spre culmea dealului.
Ajung sus odata cu soarele. Gãsesc drumul înghetat încã si cu o usoarã pudrã de zãpadã. Nu o sã mai tinã mult! Soarele deja încãlzeste si în curând adio chiciurã, adio gheatzã.
Caut cu privirea subiecte... O cãsutã, un gard de bârne, câtiva pomi cu ramuri încãrcate de alb... nu stiu de ce dar mintea-mi zboarã la vacantele de la bunici.
Sãniusul de pe ulitã, gardurile ce abia se zãreau sub nãmeti, ligheanul cu apã rece în care bunica îmi încãlzea picioarele degerate dupã o zi întreagã de hãladuialã. Sunt acolo, îmbrãcat în hãinuta verde, cu cãciulita asezatã strâmb pe ochi, cu picioarele ude în cizmulitele îmblãnite, cu mãnusile atârnând de sfori în jurul gâtului. Sunt acolo trãgând sania grea dupã mine.
Unde’s vremurile de altã datã? Frumoase amintiri ale copilãriei... Nãmetii cât casa si o iarnã întreagã hoinãrind pe toate coclaurile, alãturi de copii din sat. Acum... alergãm sute de kilometrii pentru un petic de zãpadã. Iarna asta cel putin nu prea s-a învrednicit sã ne aducã zãpadã. Poate de acum în colo!
Bucegiul se descoperã încet-încet în zare. Albul zãpezii strãluceste în bãtaia soarelui iar prin marea de nori se zãresc Bucsoiul si cabana de pe Vârful Omu.
Mai jos, satul se dezmorteste si el la atingerea razelor solare. Într-un vârf de deal, parcã spre atentia sau linistea tuturora, se ridicã biserica satului.
Este deja ceasul prânzului si trebuie sã mã întorc sa-mi salut prietenii de bunã dimineata!
Strâng pentru a 20-a oarã rucsacul cu echipamentul foto. Mã uit... sunt toate la locul lor. N-am uitat nimic prin jur, nici un filtru, nici un cãpãcel.
Foamea îmi dã încet târcoale. Mã duc sã mã înfrupt din bunãtatile pregãtite de tanti Nutica. Sigur mi-a mai pãstrat si mie ceva! Cascavea afumatã si un pic de leber drept delicatesã. Si cana de lapte proaspãt în care mai ghicesti încã mirosul de fân cosit. O lingurã de dulceatã de afine pe pâinea fãcutã la cuptorul din curte acum 2 zile, si unt de casã si cozonac... si voi fi gata pentru excursia ce le-am promis-o pentru dupa-amiazã. Mergem, de astã datã cu totii, sus în munte - la stânã. Sunt pe acolo niste locuri ... numai bune sã te dai cu sacul. Si poate prind si niste poze la apus. Asta dacã mai apare soarele, cãci între timp cerul s-a înnourat iarã.
Si griul din jur e tot mai acaparator.... Dar asta nu-i nimic! Sa te tii la întoarcerea în Bucuresti!...
