Piatra Verde a Slanicului

Mi-am intors de multe ori privirile spre muntele ce domina peisajul Slanicului. Spartura din varf ma atragea si ma respingea deopotriva. Cautam altceva! Stiam ca in micul oras prahovean cristalul de sare aduce plusul de pitoresc in peisaj. Stiam muntele de sare, stiam Grota Miresii, stiam povestea de iubire care devenise legenda acestor locuri, stiam lacurile sarate, stiam vechea mina cu subteranele ei cu iz de catedrala gotica.
De fiecare data cand poposeam in Slanic gustam cate putin din aceste delicatese, fara sa stiu ca muntele din fundul vaii poate ascunde altceva decat o biata cariera de piatra.















De asta data sunt hotarat sa merg mai departe! Acest munte trebuie sa-si desfaca taina odata si-odata!
Urc pieptis spre taietura din munte printre sirurile de case ce stau de-o parte si de alta a drumului. Din spatele gardurilor, cand si cand, priviri curioase imi insotesc pasul cadentat. Bretele rucsacului incep parca sa-mi apese tot mai mult pe umeri.
Las in urma ultimele gospodarii si peisajul se deschide lasandu-mi privirea sa zburde. Dealuri brazdate de vai adanci, prabusiri, rape si terenuri framantate, cate un pâlc de ciulini, livezi cu pruni, orasul din vale , casele cu acoperisuri rosietice, turla bisericii, pomii înfloriti din curtile oamenilor, peticele de padure, potecile ce se-ntretaie alcatuind desene enigmatice pe dealul din fata mea, stancile mai mari sau mai mici azvarlite ici si colo.




























Fiecare din acestea se merita a deveni subiectul unui fotoreportaj, astazi insã ... privirea-mi ramane atintitã spre vârful dealului. În fata mea, tot mai aproape, spãrtura ce se cheamã Piatra Verde, destinatia mea finala, studioul meu fotografic de astazi.















Vremea tine cu mine. Ceva mai devreme, o scurta ploaie ca de vara a mai inviorat peisajul. Acum soarele straluceste din plin si doar cativa norisori fotogenici au mai ramas presarati pe albastrul cerului.
Parasesc soseaua si pasesc spre baza sparturii. Terase succesive intesate de bolovani cazuti din munte, pietre sparte si doar cativa scaieti ramasi de asta toamna. Nici tipenie de om in aceasta salbaticie! Din când în când numai zgomotul motorului vreunei Dacii urcând anevoie pe curbele strâmte mai sparge linistea din jur.
Întregul peisaj pare nemiscat de când lumea. Am citit undeva cã muntele acesta s-a format acum 16 milioane de ani. Cenusã vulcanicã sedimentatã si acum rocile acestea cu verdele lor interesant. Ating încet piatra sfãrâmicioasã smulsã din adâncurile pãmântului. Firele de nisip mi se lipesc de degete si o secunda dupa sunt împrastiate de adierea usoara a vantului.














Ploaia ce tocmai a trecut a picurat un pic de primavara si acestei roci bãtrâne. Verdele ei a înviat parca, dandu-i o haina de sarbatoare. Asa intampinare mai zic si eu! Si acum ... sunt gata!
Ma catãr pe grohotis, alerg de la o terasa la alta, caut din priviri frântura care sa-mi aduca cat mai mult din ineditul acestor locuri: linistea, uitarea in timp, trecutul plin de zbucium.

































Timpul se scurge pe nesimtite si cautarile mele au data roade. Crâmpeie mici din frumusetea acestui munte stau desenate acum in interiorul aparatului meu fotografic. Dau bucuria mea tuturora!...